Petrila, locul unde s-a-necat camila

In ultima vreme, viatza mea a luat o turnura usor suprarealista. Probabil ca v-ati prins de asta, am fost usor absent, din foarte multe puncte de vedere. Lucruri despre care nu vom vorbi aici.

Vom vorbi in schimb despre place branding, in forma sa extrema. Cum dracu comunici unul dintre cele mai tarate orase din Romania? Ei bine, ca sa citez dintr-un poet drag mie, "ask me where I've been, and I will tell you that things are happening".

Am descoperit Petrila plecat fiind in cautarea unui refugiu. Doream sa ma ascund in oameni, in niste oameni anume, iar acesti oameni au hotarat sa se ascunda in Petrila, motiv pentru care am sfarsit prin a ne ascunde cu totii aici, unii de altii, in doua case: cea a familiei Ichim si cea a domnului Ion Barbu.


Festivalul "Petrila, periferia culturala a Europei"

...Te trezesti dimineatza, te duci pe balcon sa fumezi o tigara de foi, il invitzi pe domnul Jean Ichim sa o ia dumnealui pe ultima, el te refuza politicos. Lucreaza de 30 de ani in mina, arata cu 20 de ani mai tanar. Un om senin, neatins de destin. In fatza ta, cresc cosurile de fum de la mina Livezeni. Sau Venezuela, cum citise usor dislexic I., privind lumea printre picaturi de somn si oboseala. Suntem in Petrosani, un oras care respira lent, cu plamani de tebecist insanatosit.

Cu o noapte inainte, erai in trenul spre Bucuresti, dar lucrurile au luat o turnura usor neasteptata. Acum esti aici, dupa doua nopti nedormite. Parte pentru ea, parte pentru ca erai curios sa vezi ce naiba fac acei oameni de cultura intr-un oras care, conform definitiei, ar fi trebuit sa fie mort si ingropat de mult.

Place branding, that is. In teorie ar trebui sa fie usor, plecand de la ideea ca 1. e mai bine sa pleci de la o coala alba de hartie si 2. ca in general, cauzele pierdute sunt mult mai usor de comunicat, pentru ca oamenii sunt niste masini de fabricat simboluri si sentimente. Masada, Valetta, Guernica, Dresda, Moscova in fata nazistilor, Berlin-ul in timpul crizei etc etc. Petrila este insa un oras urat, apatic si trist, pe care nu il asediaza nimeni. Un oras bolnav, de care medicii se sperie. Un oras cu aer de leprozerie. Un loc in care cultura cere un doctor Moreau.

Casa lui Ion Barbu, locul unde se intampla festivalul, e o ciudatenie. Nu acel Barbu, ala e mort de mult. Celalalt, care e ilustrator la Ziua (urasc cuvantul caricaturist). In mijlocul celor mai urate si mai cenusii blocuri din Europa, o insula cu ferestre roz, intr-o mare de verdeatza, pazita de un caine mare negru. Brusc iti aduci aminte de Goethe: "Vezi cainele acela negru, care alearga pe miristi? El intinde in jurul picioarelor noastre lantzuri fine, magice...".

Unul dintre acele avertismente subtile care iti transmit ca realitatea, asa cum o stii, se opreste la poarta. Inauntru, o alta lume. Festivalul se intampla in curtea casei omului, unde sub vie, acesta si-a construit un mic amfiteatru.

Ne-a adus acolo doamna Cristina, care are grija de casa memoriala I.D. Sarbu. Discipolul preferat al lui Blaga, Sarbu a refuzat sa isi denuntze un prieten si a infundat carcera pentru vreo 7 ani. Iesit din puscarie, nu isi gaseste un loc de munca decat la impins vagonetzii in mina, unde minerii ii carau poverile, in schimbul povestilor sale. Un tip extraordinar, despre care a auzit doar prietena mea Dana, cel mai cult om din lume.

Festivalul este unul dintre acele lucruri mici si intime, facute de oameni care se bucura ca se reintalnesc si ca isi pot impartasi lucruri, ei intre ei. Cumva, nu cred ca eram mai mult de 120 de cu totul, iar asta a facut lucrurile cu atat mai placute. Doua randuri mai jos, niste fotocopii isi fac drum spre mine. E doamna Cristina, care mi-a xeroxat povestirile petrilene ale lui Sarbu. Nu mai sunt decat doua exemplare din carte, in casa memoriala. Ne salutam complice.

In dreapta mea, un iesean de care sunt foarte mandru si bucuros. Luca Pitu. Undeva mai departe, Emil Brumaru, care a ajuns aici cu Ada Milea pe post de sofer. Ada nu o sa cante, nu mai canta singura de ceva timp.

I-am pierdut pe Ilie Stepan si Horea Crisovan, pe cei de la Nightlosers si vreo cateva lansari de carte, care au fost in prima seara. Pentru noi, lucrurile incep mai tarziu. Intai, un happening: infratirea strazii 1 iunie din Petrila cu strada Privighetorilor din Piatra Neamt si cu strada Emmerich Bartzer din Jimbolia. Fotografii, povesti despre strazi, doi primari isteti. Nu, nu, Nichita de la Iasi a stat acasa.

Apoi Dinu Olarasu, acompaniat la frunza de domnu' Nucu si la muzicutza de unul din baietzii de la Nightlosers. Cu un pahar de vin in mana, care nu se stie foarte exact cum a ajuns la tine, asculti in liniste lucruri triste despre om si lume, sprijinit de picioarele ei, care se ascunde de tine.

Filme scurte, prezentari ale proiectelor din anii anteriori. Pentru vreo 5 editii, festivalul s-a numit "Om rau". Pe peretele casei, un fel de who's who cultural, care aminteste de acei ani, alaturi de un film al lui Hanno Hofer.

Apoi, "Colonia Rasa-Plansa", o proiectie slide-show pe muzica Mariei Raducanu, a lui Mircea Tiberian si a lui Ilie Stepan. Cultura in strada. Acum un an, orasul a fost grafittizat golaneste cu versuri din poetzi contemporani, motiv pentru care gazda noastra facut niste vizite pe la politzie. Poliromul a editat povestea. Se cheama "Antologia poeziei romanesti la zid", tocmai a aparut in librarii. Cautati-o, merita citita. Partea rasa, o selectie excelenta de grafica si caricaturi romanesti si straine proiectate pe ziduri (printre ei Pavel Botezatu, Mihaela Schiopu, Octav Mardale, Devis Grebu).

Hotarasti sa ramai si duminica seara. Luni nu vei ajunge la munca, lumea se va opri din mersul ei, asteptandu-te. Who cares anyway, tocmai ai fost invitat de mama domnului Sarbu la o felie de cozonac, pentru ca ai ajutat-o cu niste sacose pe scari. Aici, lumea se misca dupa alte principii si eresuri.

Intre o expeditie de cautare a unui tirbuson in bucataria omului si o alta sticla de vin impartita cu niste necunoscuti simpatici, o noua poveste - fotografii ale decorarii orasului cu citate din opera postuma a lui Ion D. Sarbu, pe tiparul propagandei comuniste, dar cu citate anticomuniste. Brusc, partenerii tai de pahar isi cer scuze putin, urca pe scena si incep sa cante. Sunt Einueia, o trupa din Bucuresti, care a alergat aici de la Miercurea Ciuc. Cateva proze, un cantec in japoneza.

In final, un jam session - "Heresies", Maria Raducanu si Pedro Negrescu. Oamenii canta in transa, au intre ei gesturile familiare ale unor indragostiti. Nu stiu ce e intre ei, dara arata si suna ca si cum s-ar iubi acolo, printre note. Se simt foarte bine impreuna. Un cantec rusesc, jazz clasic, ceva in romaneste, ceva in portugheza. Fado. Incepi sa tremuri, e frig si tu esti intr-o camasa. Brusc, ai senzatia ca traiesti scena aia din Mulholland Drive. Jessica del Rio. Silencio.

A functionat? Da - pe o harta a sentimentelor, Petrila este acum o insula ciudata, un loc atins de pecetea straniului. In nici un caz orasul minier despre care vorbesc acele ziare pe care nu le citesti niciodata.

In materie de comunicare, esti trecut si prin ciur si prin darmon. Greu de pacalit, that is. Ai putea explica cuiva ce ti s-a intamplat aici? Nu, a fost prea multa sinceritate. Un exercitiu strain unei lumi pierdute intre misiune, viziune, valori, programe de comunicare, pozitionare si alte palate de carti de joc construite in decoruri de carton. Un festival care nu cerseste si nu intinde mana decat la prieteni.

Daca sunteti cuminti, poate ne vedem acolo la anul.