I know...

...what am I going to talk about at TEDxIasi. It all came to me this morning. Don't peek! :) You'll know when the time is right. It's not ground breaking, it's just some sort of poetic justice.

Where to go

Istoria în 192 de imagini. Afişul polonez 1917 – 2007

O expozitie buna, un pic prea centrata pe posterul social si propagandistic si mai putin pe posterul de film/teatru, care a facut celebra scoala poloneza. Oricum, de vazut. O mai gasiti pana pe 8 ianuarie la Muzeul Naţional de Artă al României, corp Ştirbei (str. Ştirbei Vodă 1-3, intrare prin dreapta Muzeului).

Ochii care nu se vad se uita

Trebuie sa va spun ca ma batea de ceva timp gandul de a scrie despre igiena comunicarii in spatiul nostru public, pentru ca asta e modul simplu, simptomatic de a palpa ficatul bolnav al societatii romanesti.

N-a fost cand, nu-i asa - ca multi dintre cei care platesc impozite grase statului roman, muncesc mult in timpul liber. Dar cum viata are felul ei amuzant de a ne schimba prioritatile, iata-ma fata in fata cu faptul in sine, intr-o pauza de tigara, undeva in fata Guvernului Romaniei.

Nu vreau sa va obosesc, pe scurt, detalii de magazioner: venit, vazut, atras atentia ilegal si lipsa de moralitate, ei injurat, eu spus nesimtiti, cine e seful vostru, ei scolari clasa a patra nu recunosc, eu poze, ei blocat, aproape bataie, ei injurat din nou, jandarmi legitimat eu, intrebat de ce nu ei, caci injurat de fata cu organul, jandarmi mintit nu auzit nimic.

Daca va intrebati de ce mana schimba involuntar postul la radio pe BBC World, atunci urcati seara rupt de oboseala in masina, asta e raspunsul.

Pur si simplu v-ati saturat de Romania.

Zilele triste ale filmului european

- Aoleo, parca s-au strans toti necajitii in filmul european. Mai lipseau un catzel schiop cersetor si o tzestoasa cu hemoroizi.
- Nu cred ca exista asa ceva.
- Normal ca exista. Ce crezi ca s-a intamplat cu tzestoasele ninja dupa ce au imbatranit?!

Despre vopsitul ciorii

Stim cu totii ca stam prost. Bucurestiul, precum multe alte orase ale Romaniei, e ca un scaun vechi: descleiat, incomod si cu un picior in groapa. Traim intr-un cerc vicios: suntem vai de curul nostru, istoria nu ne da credit, noi nu schimbam mobilierul.

Evident, vom fi fortati sa reparam (din nou) acelasi vechi scaun, sa vopsim (din nou) aceeasi batrana cioara. Si daca tot trebuie sa mai batem un cui in incheieturile pline de gauri ale acestui oras care se drogheaza cu provizorat, zic sa o facem macar de data asta cum trebuie.

Daca va intereseaza subiectul, treceti prin foaierul Muzeului Taranului Roman pana pe 15 noiembrie sa vedeti "Idei mici pentru un oras mare", una din expozitiile Bienalei de Arhitectura Bucuresti 2008. Sau intrati pe site-ul http://www.arhitectura1906.ro, unde puteti sa vedeti si eventual sa votati 16 posibile solutii pentru problemele noastre.

When Spin Goes Ballistic

In a recent muscle flexing exercise, Ahmadinejad showed off the most secret weapon in the Iranian arsenal. No, we are not talking about the Shahab 3's succesor. Beware, Israel, of the mighty force of... well, Photoshop.

While 4 rockets going up hill might have that something that puts you in the world news...
... the reality begs to differ. Apparently, the fourth cracker didn't want to pop up, revealing something that can be described as the world's most ugly milk delivery van. Embarassing like hell, I would say. Details on The Lede, The New York Times' blog.

I wonder what could be the next step; probably the destruction of Israeli properties in Second Life. Anyways, for more fun, take a look at the Engadget's response: The Iran Tech Photoshop Contest.

I love teasing

Two faceless people are popping up at high profile events in London...

Bataia cu perne

Mineriada de catifea

Prima lor intalnire se consuma undeva dupa 13-15 iunie, cand Ion Iliescu isi minimaliza faptele, explicand unor ziaristi francezi cum sadeau minerii floricele si ridicau jardinierele de pe jos in Piata Universitatii. Spre vesnica aducere aminte, prietenul nostru minimalul se intoarce la locul faptei, de ziua mortului:

Ne intalnim acolo.

Rebrand100: among the winners!

Hot news: ultimele proiecte la care am lucrat in Grapefruit (Antibiotice si Transavia, la care am prestat strategie de brand, alaturi de Stefan) au fost premiate la Rebrand100 (The Merit Award). Printre membrii juriului, un columnist de la BusinessWeek, un Worldwide Brand Director de la Xerox, un Design Director de la Procter & Gamble si un Executive Creative Director de la Interbrand. Zic ca e bine!

Grape, cred ca o sa trec pe la voi sa beau sampanie din galeata! :)

O seara furtunoasa

Fostaram la doua concerte de foarte buna calitate aseara: Luiza Zan (jazz ambiental) si Duncan Patterson - A moment in time, proiect solo (rock).

Despre ei, numai de bine, i-as lua pe amandoi acasa (dar nu in acelasi timp). Despre public, doua surprize, una placuta si una neplacuta: la Luiza Zan, foarte multi pustani (liceu, anul I-III), motiv de crestere de inima. La Patterson insa, lume putina. Dar nu pentru ca organizatorii nu ar ar fi facut tot ceea ce trebuie. Absentza publicului a fost mai degraba unul dintre acele semne triste ale schimbarii: rock-ul autentic e omorat de linkin parci. Poate de aici si sentimentul de priveghi.

Oricum, jos palaria in fata lui Roca, sufletul acestui eveniment!

Despre ce e fotografia

Dupa primele mele o suta de fotografii relativ reusite, am inceput sa ma intreb despre ce e fotografia.

Abia dupa ce l-am fotografiat pe Harry Tavitian am inteles. Fotografia nu este despre imagini, ci despre natura ascunsa a lucrurilor. Despre esenta lor, care apare atunci cand haina realitatii se asaza in unghiuri neprielnice, lasandu-i dezveliti genunchii.

Indienii nord americani stiau exact despre ce e vorba, motiv pentru care refuzau sa se lase fotografiati. Cunoscandu-le sufletul, omul alb i-ar fi cucerit definitiv. Nu-i asa, Charli...

Muzica inseamna vibratie, iar Harry este despre muzica. Iar muzica este despre Dumnezeu. Ca un profet orb, isi spune povestile folosindu-si mainile. In pase largi, out of thin air, creeaza arta & jazz. Coboram de pe Ararat...
Chiar si atunci cand nu canta, muzica canta in el. In intunericul clubului, Harry devenea una cu pianul sau, iar eu eram singurul care vedea asta. Tiptil, camasa s-a ascuns in negrul pianului, in timp ce modelul de pe piept se intorcea la forma sa clara, de claviatura.

Doar idei si ganduri, lucind in noaptea dintre noi.

Yo, ma man Wittgenstein!

Concert K'n'Confusion, aseara in Studio Martin.

Trupa, romaneasca. Din aia care intarzie. In loc de 21:00, toata treaba a inceput la 22:30, probabil nu-si bause K-gula ouale. Publicul, la fel de romanesc: putin, dar mai ales putin sub 20 de ani. Oricum, asa mic si rar precum bretonul lui Basescu, merita si el o explicatzie, ca e publicu' vostru, nene, altfel data viitoare o sa vina numai aia doi din primul rand, varul bateristului si cu colegu' lui de banca.

Incepe cantarea, surprinzator, o treaba instrumentala care suna chiar bine. Domnu' K-gula, nu stiu, o fi sonorizarea, oi fi tu, da n-a fost sa fie. Mai sunt si seri din astea.

In rest, proiectia misto, trupa din spate bunuta, iar DJ Undoo a reparat ce s-a putut repara.

...

- Urmeaza o piesa foarte misto, care se cheama "Cunoasterea de sine"... Stiti despre ce e vorba? Ia sa vedem...
[brrrfffff] (cade sunetul). Divine intervention, ar spune Jules, a.k.a. Samuel Jackson, daca am fi in Pulp Fiction.
- Ce-a fost asta? intreaba vocalul, uitandu-se intebator spre omul invizibil de la sunet.
- Angst*! strig din multime.
- A calcat cineva pe fir? isi continua el interogatoriul, scrutand intunericul.
- Wittgenstein!, strig din nou, neputand sa ma abtin.

Ca sa citez din da' man itself: "Wovon man nicht sprechen kann, darüber muß man schweigen". Daca nu potzi sa vorbesti, ramai in spate, frate.

Cam atat despre scurta intalnire dintre filosofia analitica austriaca si hip-hop-ul romanesc.
_
* de la Angst se pot cumpara inclusiv oua pentru voce. Da' nu despre asta era vorba, pe cuvantul meu, fac poante mai bune de-atat.

Luari de pozitie

Nu stiu cum se face, dar astazi m-au tras de maneca trei exemple usor amuzante despre cum sa iti inventezi o categorie pe care sa o domini, asa cum ne-au invatzat Al Ries si Jack Trout in cartile lor. In sfarsit, probabil ca vor fi consumatori care vor accepta genul asta de pozitionare. Let us proceed.


The "After sports footwear"

In hol la mall, el, stapanul, viseaza ca a castigat raliul Paris-Dakar, privind cu jind la logo-ul pictat pe un Pajero (ce nume predestinat) pe care evident, nu si-l poate permite. Isi doreste in secret gloria lui Alain Prost, idolul generatiei sale. Vrea sa bea o bere rece dupa cursa, in blitzurile ziaristilor, si sa stopeasca fetele cu sampanie. Dar nu poate, motiv pentru care va apela la o varianta ceva mai ieftina. Pielea lui isi va lua portia de deodorant Mennen, iar gatul, gura si stomacul vor primi isotonic, chiar daca el nu a depus efort.

Laba piciorului e si ea un mic personaj, ale carui frustrari au fost modelate dupa chipul si asemanarea lui. Ea... Ea nu a primit adidasi. Nu are un vehicul decent, care sa o faca sa se simta mandra si increzatoare. Brusc, tragand cu ochiul prin gaura din pantof, descopera paleativul, protejat de lumea incojuratoare intr-un cub stralucitor de stiplex... Allez y, Alessi! ...Profita de momentul lui de neatentzie, cu dexteritatea unui caine obisnuit sa ude stalpul in cele cateva secunde in care stapanul isi cumpara de la chiosc Pro Sport, Piata Auto si Libertatea.

E un "ceva" fantastic, genul de lucru pe care il uita un borg la dusuri, cand isi face schimbul de ulei. Pana si ea accepta ca un sportiv nu poate purta o pereche de slapi obisnuiti "dupa". Dar lucrurile sunt duse un nivel mai departe - vag, nu prea intelege ea ce e cu the tech style...

Sa explicam totusi.

Paradoxal, design sells more than tech, and tech sells more than sex. Simptom al castrarii, XXI century style.

Precum una dintre acele arme necavaleresti (pusca, submarinul, mitraliera - Gatling era doctor, apropo), tehnologia ia insidios locul performantei fizice, chiar si in sport. Chiar si la nivel de iluzie. And it all starts with the soft underbelly - recuperarea post efort sportiv, care nu e chiar acelasi lucru cu sportul, nu!? Este elementul complementar acestuia. E o stiinta. Trebuie sa acceptati asta.

Doar ca aceste lucruri nu ar trebui spuse, iti bati joc de public daca o faci. Ele ar trebui exploatate mult mai subtil. Facute, nu comunicate. E ca si cum in mijlocul revolutiei industriale, ai avea tupeul sa le vinzi ceasuri muncitorilor chartisti la iesirea din sectie, dupa ce au sabotat la plecare masinile care ii transformau in someri. O dovada de hutzpah. Vinzi sau iei bataie.

Evident, sunt unul din aia care ar fi administrat bataia. Sportivul nu ar trebui sa stie ca e asistat tehnic, e parte a iluziei pe care o cumpara. Uite de aia am ajuns sa urasc oamenii si brandurile pentru care genul asta de pozitionare functioneaza. Putina subtilitate, la dracu.

Ma enervatzi.

Unul din lucrurile pe care nu voiam sa mi le aduc aminte despre mine e ca imi cumpar ghete Caterpillar (extensie de brand) pentru ca ma fac sa ma simt rezistent si reliable, ca un buldozer american. To make matter even worse, exact cam din aceleasi motive isi cumparau neonazistii ghete Doc Martin's - credeau ca o sa dureze 1000 de ani, precum Reich-ul german. Metoda e de fapt aceeasi, chiar daca packagingul/identitatea de brand/ideologia se schimba. Asa se vand iluziile.

Uite de aia dati voi banii aiurea pe lucruri, pentru ca sunteti dispusi sa ascultati pe unii cum filosofeaza in jurul unei perechi de shlapi.


The "Meteo Thriller"

O sa citez din descrierea furnizata de editura... "Apocalipsul negru este al doilea meteo thriller scris de expertul italian în meteorologie Alessio Grosso."

Cine sunt acesti oameni care citesc meteo thrillere, stau si ma intreb. Or fi ei acei studenti la geografie care dispar in negura din spatele birourilor, in agentiile de turism?

Sunt cei care asteapta apocalipsa si se plictisesc in salile ei de asteptare? Sau poate primii membri ai filialei romane a Cercului micilor vanatori de tornade, creat de un tip de la Discovery, care nu stia sa puna Romania pe harta, dar stia ca Budapesta e capitala ei.

Ei bine, traim intr-adevar vremuri bizare, iar semnul cel mai clar nu e schimbarea climaterica, ci faptul ca poti pune un descriptor de genul asta pe o carte si ea se va vinde mai bine. Cu un succes real, care te va convinge ca trebuie sa scrii o continuare.

Cat despre subiect, what can I say... "In aceasta lucrare, intr-un peisaj de sfarşit de lume, o curajoasa echipa de reporteri de televiziune, (sic) strabate Europa si Statele Unite pentru a descoperi de ce a innebunit natura. In drumul lor, temerarii reporteri intalnesc furtuni, valuri ucigatoare de caldura, seceta, invazii de insecte si alte fenomene naturale distrugatoare."

Fighting the evil, with their mighty microphones. La fel de bine, putea fi vorba de un grup de lacatusi din Brasov care vor sa castige turneul de la Wimblendon... No, wait. Astea ar fi memoriile lui Nastase si Tiriac. Eh, aproape ca se poate, vorba unui prieten.

Oricum, incepe sa mi se faca dor de anii aia in care vremea era subiect de discutie banala, cand te intersectai cu vecinul de la trei.


The "Nu Jazz, Funky Bossa Nova & Lazy Trip Hip" thing











Sunt misto, am peste 18 ani si ma cred putin artist (nu sunt, "ma cred"), imi place muzica buna, therefore ma voi duce joi la acest eveniment, cu atat mai mult cu cat am invitatzie. De fapt, ma apropii vertiginos de 30, pe vremea mea a distorsiona lucrurile era un lucru nasol, iar despre trip-hop stiau o mana de oameni.

Ma duc sa vad cat de tare se esentializeaza sabloanele, in materie de lifestyle si muzica. What the hack is this "nu jazz, lazy trip hop & funky bossa nova" thing? Probabil niste sub categorii in care fratzii electrici si invitatii lor vor fi, evident, cei mai tari din Romania...

Brandcamp

My ex-employer, Grapefruit, va organiza in 22-23 noiembrie "Brandcamp", un eveniment destinat unei mai bune educari a pietei in legatura cu procesul de branding.

BrandCamp — Focus on the Branding Process is the first in a series of branding events, responding to the increasing interest and importance of this profession. The participants will be given the chance to share in on the various views on the branding process of marketers, advertisers, brand strategists and designers, both client and agency-side.

Printre invitatzi, Ollins, Tony Spaeth si Alina Wheeler. Ollins o sa isi prezinte probabil cartea, si nu e din punctul meu de vedere un point of interest, e doar un nume pe afis. Eu unul m-as duce probabil pentru Tony Spaeth, pe care il stiti de pe identityworks.com, un consultant care am ajuns sa il pretuiesc pentru analizele sale pe identitate vizuala. Alina Wheeler e inca un wildcard ca si speaker, in ciuda unui credential bine pus la punct. Sunt totusi sanse mari sa merite. Marturisesc ca nu i-am citit cartzile, insa era foarte laudata pe la noi prin batatura. Nu prea inteleg ce cauta pe aici tipul de la MIT, pare usor ratacit.

Atractia sunt in schimb workshopurile cu tipii de la Landor si de la Karakter. Karakter sunt cei care au creat noul brand Novartis, dupa fuziunea din 1996 intre Sandoz si Ciba-Geigy. Landor, nu va mai spun cine sunt. Sunt istorie in domeniul asta.

Una peste alta cam mult design grafic, cam putina strategie. Grapefruit, un program ceva mai clar al evenimentului si o scurta descriere a sesiunilor, please?

Petrila, locul unde s-a-necat camila

In ultima vreme, viatza mea a luat o turnura usor suprarealista. Probabil ca v-ati prins de asta, am fost usor absent, din foarte multe puncte de vedere. Lucruri despre care nu vom vorbi aici.

Vom vorbi in schimb despre place branding, in forma sa extrema. Cum dracu comunici unul dintre cele mai tarate orase din Romania? Ei bine, ca sa citez dintr-un poet drag mie, "ask me where I've been, and I will tell you that things are happening".

Am descoperit Petrila plecat fiind in cautarea unui refugiu. Doream sa ma ascund in oameni, in niste oameni anume, iar acesti oameni au hotarat sa se ascunda in Petrila, motiv pentru care am sfarsit prin a ne ascunde cu totii aici, unii de altii, in doua case: cea a familiei Ichim si cea a domnului Ion Barbu.


Festivalul "Petrila, periferia culturala a Europei"

...Te trezesti dimineatza, te duci pe balcon sa fumezi o tigara de foi, il invitzi pe domnul Jean Ichim sa o ia dumnealui pe ultima, el te refuza politicos. Lucreaza de 30 de ani in mina, arata cu 20 de ani mai tanar. Un om senin, neatins de destin. In fatza ta, cresc cosurile de fum de la mina Livezeni. Sau Venezuela, cum citise usor dislexic I., privind lumea printre picaturi de somn si oboseala. Suntem in Petrosani, un oras care respira lent, cu plamani de tebecist insanatosit.

Cu o noapte inainte, erai in trenul spre Bucuresti, dar lucrurile au luat o turnura usor neasteptata. Acum esti aici, dupa doua nopti nedormite. Parte pentru ea, parte pentru ca erai curios sa vezi ce naiba fac acei oameni de cultura intr-un oras care, conform definitiei, ar fi trebuit sa fie mort si ingropat de mult.

Place branding, that is. In teorie ar trebui sa fie usor, plecand de la ideea ca 1. e mai bine sa pleci de la o coala alba de hartie si 2. ca in general, cauzele pierdute sunt mult mai usor de comunicat, pentru ca oamenii sunt niste masini de fabricat simboluri si sentimente. Masada, Valetta, Guernica, Dresda, Moscova in fata nazistilor, Berlin-ul in timpul crizei etc etc. Petrila este insa un oras urat, apatic si trist, pe care nu il asediaza nimeni. Un oras bolnav, de care medicii se sperie. Un oras cu aer de leprozerie. Un loc in care cultura cere un doctor Moreau.

Casa lui Ion Barbu, locul unde se intampla festivalul, e o ciudatenie. Nu acel Barbu, ala e mort de mult. Celalalt, care e ilustrator la Ziua (urasc cuvantul caricaturist). In mijlocul celor mai urate si mai cenusii blocuri din Europa, o insula cu ferestre roz, intr-o mare de verdeatza, pazita de un caine mare negru. Brusc iti aduci aminte de Goethe: "Vezi cainele acela negru, care alearga pe miristi? El intinde in jurul picioarelor noastre lantzuri fine, magice...".

Unul dintre acele avertismente subtile care iti transmit ca realitatea, asa cum o stii, se opreste la poarta. Inauntru, o alta lume. Festivalul se intampla in curtea casei omului, unde sub vie, acesta si-a construit un mic amfiteatru.

Ne-a adus acolo doamna Cristina, care are grija de casa memoriala I.D. Sarbu. Discipolul preferat al lui Blaga, Sarbu a refuzat sa isi denuntze un prieten si a infundat carcera pentru vreo 7 ani. Iesit din puscarie, nu isi gaseste un loc de munca decat la impins vagonetzii in mina, unde minerii ii carau poverile, in schimbul povestilor sale. Un tip extraordinar, despre care a auzit doar prietena mea Dana, cel mai cult om din lume.

Festivalul este unul dintre acele lucruri mici si intime, facute de oameni care se bucura ca se reintalnesc si ca isi pot impartasi lucruri, ei intre ei. Cumva, nu cred ca eram mai mult de 120 de cu totul, iar asta a facut lucrurile cu atat mai placute. Doua randuri mai jos, niste fotocopii isi fac drum spre mine. E doamna Cristina, care mi-a xeroxat povestirile petrilene ale lui Sarbu. Nu mai sunt decat doua exemplare din carte, in casa memoriala. Ne salutam complice.

In dreapta mea, un iesean de care sunt foarte mandru si bucuros. Luca Pitu. Undeva mai departe, Emil Brumaru, care a ajuns aici cu Ada Milea pe post de sofer. Ada nu o sa cante, nu mai canta singura de ceva timp.

I-am pierdut pe Ilie Stepan si Horea Crisovan, pe cei de la Nightlosers si vreo cateva lansari de carte, care au fost in prima seara. Pentru noi, lucrurile incep mai tarziu. Intai, un happening: infratirea strazii 1 iunie din Petrila cu strada Privighetorilor din Piatra Neamt si cu strada Emmerich Bartzer din Jimbolia. Fotografii, povesti despre strazi, doi primari isteti. Nu, nu, Nichita de la Iasi a stat acasa.

Apoi Dinu Olarasu, acompaniat la frunza de domnu' Nucu si la muzicutza de unul din baietzii de la Nightlosers. Cu un pahar de vin in mana, care nu se stie foarte exact cum a ajuns la tine, asculti in liniste lucruri triste despre om si lume, sprijinit de picioarele ei, care se ascunde de tine.

Filme scurte, prezentari ale proiectelor din anii anteriori. Pentru vreo 5 editii, festivalul s-a numit "Om rau". Pe peretele casei, un fel de who's who cultural, care aminteste de acei ani, alaturi de un film al lui Hanno Hofer.

Apoi, "Colonia Rasa-Plansa", o proiectie slide-show pe muzica Mariei Raducanu, a lui Mircea Tiberian si a lui Ilie Stepan. Cultura in strada. Acum un an, orasul a fost grafittizat golaneste cu versuri din poetzi contemporani, motiv pentru care gazda noastra facut niste vizite pe la politzie. Poliromul a editat povestea. Se cheama "Antologia poeziei romanesti la zid", tocmai a aparut in librarii. Cautati-o, merita citita. Partea rasa, o selectie excelenta de grafica si caricaturi romanesti si straine proiectate pe ziduri (printre ei Pavel Botezatu, Mihaela Schiopu, Octav Mardale, Devis Grebu).

Hotarasti sa ramai si duminica seara. Luni nu vei ajunge la munca, lumea se va opri din mersul ei, asteptandu-te. Who cares anyway, tocmai ai fost invitat de mama domnului Sarbu la o felie de cozonac, pentru ca ai ajutat-o cu niste sacose pe scari. Aici, lumea se misca dupa alte principii si eresuri.

Intre o expeditie de cautare a unui tirbuson in bucataria omului si o alta sticla de vin impartita cu niste necunoscuti simpatici, o noua poveste - fotografii ale decorarii orasului cu citate din opera postuma a lui Ion D. Sarbu, pe tiparul propagandei comuniste, dar cu citate anticomuniste. Brusc, partenerii tai de pahar isi cer scuze putin, urca pe scena si incep sa cante. Sunt Einueia, o trupa din Bucuresti, care a alergat aici de la Miercurea Ciuc. Cateva proze, un cantec in japoneza.

In final, un jam session - "Heresies", Maria Raducanu si Pedro Negrescu. Oamenii canta in transa, au intre ei gesturile familiare ale unor indragostiti. Nu stiu ce e intre ei, dara arata si suna ca si cum s-ar iubi acolo, printre note. Se simt foarte bine impreuna. Un cantec rusesc, jazz clasic, ceva in romaneste, ceva in portugheza. Fado. Incepi sa tremuri, e frig si tu esti intr-o camasa. Brusc, ai senzatia ca traiesti scena aia din Mulholland Drive. Jessica del Rio. Silencio.

A functionat? Da - pe o harta a sentimentelor, Petrila este acum o insula ciudata, un loc atins de pecetea straniului. In nici un caz orasul minier despre care vorbesc acele ziare pe care nu le citesti niciodata.

In materie de comunicare, esti trecut si prin ciur si prin darmon. Greu de pacalit, that is. Ai putea explica cuiva ce ti s-a intamplat aici? Nu, a fost prea multa sinceritate. Un exercitiu strain unei lumi pierdute intre misiune, viziune, valori, programe de comunicare, pozitionare si alte palate de carti de joc construite in decoruri de carton. Un festival care nu cerseste si nu intinde mana decat la prieteni.

Daca sunteti cuminti, poate ne vedem acolo la anul.

Doua ganduri despre muzica si imagine de tara

Gand 1

Stiti care e diferenta intre britoni si romani?

In Marea Britanie e posibil sa gasesti vreo 10.000 de oameni dispusi sa cante Rule Britannia! in prima seara a festivalului Proms impreuna cu un Sir Willard White care isi poarta mandru bandana cu Union Jack. Altfel spus, e posibil sa te simti la opera ca pe stadion, in sensul bun al cuvantului. Sa te simti viu, sa intelegi ce e aia istorie traita, traditie care te umple de mandrie, prestigiu national. Toate acestea in prime time, pe BBC.

In schimb, pe plaiurile mioritice, in ciuda incercarilor statului de a crea o rezervatie de muzicofili, salile Festivalului George Enescu arata in continuare la fel de vesel ca o expozitie de taxidermie tinuta in holul Institutului Ana Aslan. Sala e inerta, oamenii sunt impaiati, tonul e funebru, intunecat, cu iz de mucegai. Daca vei reusi vreodata sa strangi 10.000 de oameni la un loc in Romania, va fi in mod cert pentru ca le da Becali reducere la bilete, numai sa vina in Ghencea sa cante refrenul la o melodie a lui Scooter. Asta bineinteles, in pauzele scurte dintre scandarile rasiste.

Din punct de vedere muzical, lumea se imparte in doua: sunt tari care fac muzica, si tari care se duc la Eurovision.

Gand 2

Apropo de asta, premierul meu preferat, Vasile Tarlev, a reusit sa imi smulga din nou un zambet.

Zilele trecute, l-a admonestat pe tanarul Arsenie pentru ca nu a contribuit suficient de consistent la construirea imaginii republicii Moldova, acesta luand note mici la editia 2006 a festivalului. Vag, chestia asta imi aduce aminte despre un dictator african care isi facuse trupa de jazz, impuscandu-si colegii atunci cand i se parea ca nu canta suficient de bine.

O sa va las sa savuratzi momentul de manie proletara al unui guvern de muzicologi in devenire :)

Citez din Flux, nr. 20:

“Primul ministru Vasile Tarlev şi-a exprimat nemulţumirea, în cadrul şedinţei de miercuri a Guvernului, în legătură cu prestaţia reprezentanţilor Republicii Moldova, Arsenie şi Natalia Gordienco, la ediţia din anul curent a „Eurovision”, desfăşurată la Atena (Grecia). Tarlev a cerut Ministerului Culturii şi Turismului să se ocupe, „începând de astăzi, de selectarea, elaborarea regulilor de joc, de mobilizarea tuturor profesioniştilor în domeniu şi nu a merge în stare de alertă cum a mers în anul acesta”. „Este foarte important să ne pregătim normal, cel puţin mult mai bine. Scenariul privind regia care a fost prezentată, dacă era o atitudine mai profesionistă, rezultatele erau mult mai bune”, a declarat Tarlev. O altă problemă la care s-a referit primul ministru a fost promovarea insuficientă a piesei. „Nu de a sta la Bucureşti şi de a dansa, de a participa la unele concursuri, dar de a se ocupa cu imaginea Moldovei la „Eurovision”, a precizat premierul Tarlev. La rândul său, ministrul Culturii şi Turismului, Artur Cosma, a spus că reprezentaţii Republicii Moldova nu prea au avut şanse, deoarece în anul curent la Atena a învins estetica urâtului. Potrivit lui, în anul curent va fi modificat sistemul de selectare a echipei ce va reprezenta Republica Moldova la „Eurovision”. El a spus că Arsenie şi Natalia Gordienco nu au reuşit să facă turnee promoţionale în nici o ţară, ceea ce „într-un fel, a dat peste cap prezenţa şi prestaţia de la Atena”. „Mai multe situaţii obiective şi subiective au influenţat prestaţia noastră la Atena şi avem rezultatul final pe care îl avem (...) Nu este vorba că nu avem interpreţi, nu avem talente, este vorba de acest gen de muzică uşoară care diferă foarte mult de alte genuri şi aici contează mult posibilităţile financiare, logistice şi de concertare a celor care doresc să obţină un rezultat mai înalt la „Eurovision”, a mai spus Cosma.”